Ilarie Chendi: „Până astăzi (a.1908) poetul n-a fost înlocuit în rangul ce-l avea în conștiința poporului de cel dintâi chemat al poeziei române. Au venit alții în urma lui, gânditori mai puternici și artiști mai rafinați [...]. Nimeni însă n-a pătruns în rărunchii poporului, n-a fost cu totul absorbit de cultura generală a straturilor de jos și n-a intrat în țesătura întreagă a vieții publice ca Vasile Alecsandri, în lunga sa activitate de la 1840 până la 1890, de la niște începuturi, scrise în franțuzește, până la imnurile lui de cântăreț al [...] luptelor naționale”.
Fără pretenția de a epuiza problema, în
cadrul acestui eseu vom prezenta o colecție de lucrări muzicale scrise în
perioada secolelor XIX-XXI pe versurile poetului de la Mircești, Vasile
Alecsandri. Deasemenea, vom veni și cu unele detalii biografice ce țin de cultura
muzicală, de influența folclorului românesc în viața acestei mari personalități
plurivalente.
Înălțătoare, plină de farmec, răvășind
sufletul omului, de-a pururea vie e Doina.
Printre harnicii culegători ai folclorului nostru, cei care au descoperit
adevărate giuvaiere ale creației populare și le-au dat veșmânt artistic a fost
și bardul de la Mircești. “Doina e
cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet... De câte ori aud o
doină îmi pare că aud Moldova plângând după slava sa cea veche... Doina este
cea mai vie manifestare a poporului nostru...”, mărturisește Alecsandri.
„Doină, doină, cântec dulce! / Când te-aud nu m-aș mai
duce! / Doină, doină, vers cu foc!
/ Când răsuni eu stau în loc”.
Voinicia, haiducia, diferite
legende mitologice definesc temele poeziilor și textelor de melodii incluse în
ciclul Doine, precum și în primul
volum al poetului Doine și Lăcrămioare,
adânc inspirate din folclor. Apropo, Lăcrimioarele
lui Alecsandri, cu suavele lacrimi de îngeri, se regăsesc în creația mai multor compozitori
din spațiul românesc, printre care Alexandru Cazacu, Eusebie Mandicevschi,
Tudor cavaler de Flondor, Vlad Burlea, Radu Paladi ș.a. Ce ține de Flondor,
acesta a compus deasemenea și muzică pentru vodevilurile marelui poet, precum
și opereta Nunta țărănească (1883), iar muzicologul, dirijorul de cor și
compozitorul de renume E. Mandicevschi
semnase pe versurile lui Alecsandri 18 lieduri românești, pentru
voce și pian, op.7 (1884), Hora,
El R'baa și Cântec ostășesc pentru cor mixt.
În călătoriile sale prin țară
Vasile Alecsandri căuta cântece bătrânești, vroia să înțeleagă tot sufletul
poporului, fie el al fetelor glumețe, fie al tragicului călugăr Gheorghe, fie
al ostașului mândru Toader. Astfel, în timpul unei călătorii prin Moldova, pe
la 1843, poetul va nota că un tovarăș al lui de drum, suspina vestitul Cântec al lui Bujor și că întâlnise
țăran de la care a auzit hore și doine, zise din cimpoi.
Documentare riguroase, notele lămuritoare și comentariile
făcute ne desemnează pe Alecsandri drept un cunoscător erudit al creației
populare muzicale, un adevărat folclorist și etnograf. Bunăoară, din aceste
indicații lăsate de culegător aflăm că Gruia
Grozovanul și Codreanul au fost
înscrise de la cântărețul orb Nicolae Năstase din satul Bohotin, Vidra și Păunașul Codrilor - de la lăutarul Didică din Mircești, Badiul - de la un lăutar din satul
Florești, baladele Miorița și Dolca
le-a cules în anul 1842 de la baciul Udrea de la stâna de pe muntele Ceahlău
(majoritatea dintre aceste balade se regăsesc și în repertoriul distinsei
interprete de folclor din Basarabia, Suzana Popescu). Doinele le-a înscris de
la un păstor din Bicaz, pe malul Bistriței, cu numele Brânduș, cântecul Mihu copilul - de la un vânător și anume
Ștefan Nour precum și altele de felul acesta. Anume de la țărani poetul a cules
atâtea și atâtea mărgăritare.
Este știut că
Alecsandri avea o profundă simpatie față de oamenii simpli, de la sat, care
păstrau tradițiile, obiceiurile și mai ales folclorul muzical. Un martor al
spuselor poetului, referindu-se la împrejurările în care au fost culese textul
și melodia Baladei Miorița, auzite de
la baciul Udrea, notează că poetul o singură dată în viață se temuse de moarte,
atunci când descoperise în munți la ciobani minunata Mioriță, fiindu-i frică să nu moară înainte de a împărtăși tuturor
această comoară inestimabilă.
Miorița, această capodoperă a poeziei
lirice universale, a fost așezată pe note muzicale în diverse genuri atât
miniaturale, cât și de amploare. Aici ne referim, printre altele, la Oratoriul Miorița pentru 4 soliști vocali,
cor mixt și orchestră simfonică de Ion Macovei (semnat în anii 80 ai
secolului XX-lea), Șase teme ale baladei
Miorița pentru cvartet vocal şi pian
de Tiberiu Brediceanu (a.1955), diverse lucrări pentru cor a cappella de Leonid Gurov, Tudor Jarda, Emil Lerescu,
Mircea Neagu, Poemul coral Mioriţa de
Paul Constantinescu (a.1952), Oratoriul
Mioriţa pentru soprană, tenor, bariton, cor mixt şi orchestră mare,
intitulat şi Agnus Hominis, precum și Clepsidra II de Anatol Vieru, Balada-oratoriu Miorița pentru
solişti, cor mixt şi orchestră de
Sigismund Toduță (a.1958), Poemul
coregrafic-oratoriu Mioriţa de Gheorghe Dumitrescu, Oratoriul
Pe urmele Mioriţei, precum și Simfonia
a III-a Mioriţa de Valentin Timaru, Model mioritic de Corneliu Dan Cezar, Multisonuri mioritice de Sorin Vulcu, Melodie mioritică de Iancu Dumitrescu, Crochiu pentru un spaţiu mioritic de
Mihai Moldovan, Poemul Mioriţa de
Tudor Chiriac, Rock-opera-balet Năpasta
(intitulată, iniţial, Mioriţa) de
Liviu Ştirbu ș.a.
Printre
lucrările muzicale bazate pe texte culese de Alecsandri enumerăm următoarele
creații interpretate de Alexandru Mica (România): Am iubit un trandafir, Arde-mă,
frige-mă, Aolică Daolică, Iată hora se
pornește, Drum la deal și drum la vale, Iaca mândra de pe vale, Ileana, Leliță
de la Munteni, Mormântul, Sultănica, Taică, maică tot mă-ntreabă, Unde-auz
cucul cântând, Voinicel Mehedințean, Vine cucu de trei zile.
“Frunză verde de alună /
Mă dusei noaptea pe lună / Să găsesc o floricică / Care mult inima-mi strică /
Și s-o-ntreb de ce-n grădină / Pleacă fruntea și suspină…” sunt primele rânduri din cântecul doinit
Floricica pentru solistă și orchestră
de muzică populară compus de Vladimir Sârbu pe versuri (inspirate oarecum din
folclor) de Vasile Alecsandri, o piesă, ce de altfel, redă metaforic jalea și
amarul vieții prea scurte a omului.
Explicând
semnificația simbolului poetic Frunză
verde, specific doar poeziei populare românești, Alecsandri zicea: “...Frunză verde e caracteristic cântecelor
poporale. Astfel când subiectul este eroic, când el cuprinde faptele unui
viteaz, poetul alege frunzele de arbori sau flori ce sunt în potrivire cu
puterea și tinerețea, precum frunza de stejar, frunza de brad, frunza de bujor,
căci voinicii baladelor sunt înalți ca bradul, tari ca stejarul și rumeni ca
bujorul. Cântecele de iubire se încep cu frunzele de lăcrămioară, de sălcină,
de busuioc pentru că aceste flori, după crederea poporului, au o menire
fermecătoare. Când e cântecul de durere sau de moarte el preferă frunzele de
mărăcină, de mohor și altele”.
Poetului îi aparține și
originala încercare de a descrie pe larg dansurile și jocurile populare
moldovenești, portul național, trânta norodnică, unele obiceiuri ce deasemenea
apar strâns legate de evoluția și existența lor de muzică, în special de folclorul muzical. Astfel
poetul amintește de dansul de brâu sau mocăneasca, corăbiasca, ungureasca,
ruseasca, țiitura sau Ca la ușa cortului,
de dansul Călușarii.
Cetățean și poet, om de stat
și gazetar, diplomat și folclorist, Vasile Alecsandri a fost o personalitate
înzestrată cu o cultură vastă, figură proeminentă a secolului său. Fie că
apelăm la unele referințe de muzică în lucrările sale sau ne surprinde redarea
în culori fantastice a unui peisaj, totuși Alecsandri ne apare ca un maestru în
stare de a selecta și a pătrunde frumosul artistic. E de menționat că secolul
al XIX-lea și mai ales primele decenii ale acestuia, se caracterizează
printr-un pronunțat curent de interes pentru muzică în general și în special pentru folclor. Acest curent
cuprinsese întreaga Europă. Toți ai casei prețuiau îndeosebi cultura, artele.
Pianul din casa părintească vine să confirme această afirmare. Probabil și
tânărul Alecsandri făcuse exerciții de rând cu ceilalți copii. Cântecele și
poveștile populare auzite încă în fragedă copilărie de la maică-sa i-au lăsat
cea mai puternică impresie. Să nu uităm că tatăl său, adept înflăcărat al
mișcării culturale, poseda o voce frumoasă de bariton iar mama sa era o mare iubitoare de muzică.
Despre anii de copilărie Alecsandri avea
să scrie mai târziu: „...sosirea
rândunelelor, trecerea cocostârcilor și a berzelor, surâsul primăverii îmi produceau un fel de tulburare care nu era lipsită de farmec”. Acestea
erau desigur imaginile transfigurate ale unei muzici neînțelese de el pe
atunci. Tot în copilărie, ne mărturisește poetul în una din scrisorile
sale, fusese fermecat de arta cu care
cânta din drâmbă țigănașul Vasile Porojan, prietenul său. Cu acel naiv
entuziasm, propriu vârstei începutului, Alecsandri scria: „Porojan cânta cu un talent la care n-am putut ajunge niciodată și pe
care-l admiram mai mult decât am admirat, mai târziu, talentul lui Liszt”. În
ceea ce-l privește pe marele Ferenz Liszt, acesta a susținut în Moldova câteva
spectacole la invitația unui comitet din care făcea parte si Alecsandri. Unul
din concertele lui Liszt a avut loc într-un cerc restrâns, chiar în casa
poetului. De rând cu muzicieni ai timpului la acest concert a asistat și
vestitul Vasile Barbu Lăutaru (1780-1858).
Ceva mai târziu, prinseră să-l
intereseze cântecele și melodiile populare ale scripcarului Titică, ale căror
texte sunt printre cele dintâi creații populare pe care le adună.
În Pastelurile lui Alecsandri e
numai cântec: iarna cu melodiile ei vijelioase, primăvara cu veselul cântec al
tradiționalei ciocârlii, vara cu secerișul și toamna cu trista pribegie a
poporului de păsări.
Iarna, un extraordinar pastel știut de
românii de pretutindeni, se regăsește în lucrarea corală cu același titlu
semnată de compozitorul și dirijorul basarabean Anatol Jian, decedat în
decembrie 2019. Un alt compozitor, inspirat de frumusețea iernii alecsandriene,
a fost și Florin Bogardo, autorul piesei cu același titlu interpretată de
artistele românce Stela Enache și Corina Chiriac. Să nu uităm și de creația
corală Ziua ninge (bazată pe textul
aceluiași pastel), semnată de George Dima (1847-1925), compozitor, dirijor și pedagog român, membru de onoare al Academiei Române. Pe lângă această
lucrare, menționăm și alte trei piese pentru cor de George Dima, scrise
deasemenea pe versuri de Alecsandri: Hai
în horă (cântată în premieră la Sibiu, în 1884), Hora și Primăvara.
O studiere atentă a biografiei poetului,
relevă acel viu interes ce l-a purtat pentru artiștii și creația muzicală a
timpului, dorință arzătoare de aș vedea muzicalizată opera. Vodevilurile,
cântecele comice, canțonetele au cunoscut un răsunet larg chiar din momentul
apariției. Cronicile și dările de seamă din periodicile timpului subliniau că
masele luau cu asalt sălile de spectacole. Dintre compozitorii care pe atunci
au transpus pe muzică o bună parte din lucrări, merită să fie menționați
Filippo Marchetti, Ciprian Porumbescu, bucovinenii Ștefan Nosievici (piesa Drum bun), Isidor Vorobchevici (lucrarea
corală Pasărea mării) ș.a.
Astfel au luat naștere creații de muzică vocal-instrumentală: marșuri, ode,
imnuri cu caracter militant, melodii dansante cum sunt numeroasele hore, muzică
vocal-corală, creații pentru coruri bărbătești, de femei sau mixte, compoziții
specifice genului dramatic. De la gingașa Steluța la pateticul Crai nou și până la monumentalele opere dramatice de
proporții, toate văd lumina scenii.
Ce ține de opereta Crai nou de Ciprian Porumbescu, lansarea
acesteia a avut loc la 11 martie 1882, fiind
prima operetă românească, având premiera la Brașov, în Sala Festivă a
Gimnaziului Românesc. Piesa este scrisă în două acte pe textul poeziei poetului
național Vasile Alecsandri. “Succesul imens impune reluarea spectacolului în 12 și 23
martie, pe aceeași scenă. În același an, opereta este montată și la Oravița” (conform Wikipedia). Pe lângă
această operetă, Porumbescu a mai compus
și alte lucrări muzicale pe versuri de Alecsandri, printre care Cantata Altarul Mănăstirii Putna, Cântecul Margaretei pentru cor mixt, Trei Cântece (liturgice) pentru sextet vocal
ș.a.
Iar ce
ține de Steluța (bazată pe versurile poeziei alecsandriene intitulată Dedicație), aceasta a fost popularizată
cu ajutorul melodiei semnate de Dumitru Florescu (o dulce toropeală de
romanță), care continuă să încânte generații la rând. Două din celebrele interpretări aparțin
cântăreților Gheorghe Sărac și Gheorghe Eșanu.
În mijlocul atâtor forme de
gingașe exclamări și oftări, cad ca niște bătăi puternice într-o noapte cu
lumină de lună: Sentinela, Hora Unirii
și Peneș Curcanul. Acestea reprezintă
trei culmi mărețe în activitatea lui Alecsandri, în literatura noastră și, în
genere, în istoria noastră contemporană – culmi pe care sunt așezate, frumoase
prin concepția și executarea lor, trei monumente: al Conștiinței noastre naționale, al Unirii Principatelor și al Vitejiei
române.
Alecsandri
este la această dată un artist format, deplin conștient de posibilitățile și
menirea lui de poet național care trebuie să „cânte”, dând glas sentimentelor
ce-l animă, conștient în același timp că prin versul său el sporește zestrea
cântecelor țării care l-a născut.
În anul revoluției din 1848 tipărește pe foi
volante poema-manifest Deșteptarea
României, căreia de peste munți, din Transilvania, Andrei Mureșanu îi va
da, în Un răsunet, mobilizatoarea sa
adeziune. În epoca exilului, participă la adunarea populară de la Blaj, apoi în
Bucovina și, în cele din urmă, la Paris, compunând între timp Hora Ardealului, modificată peste opt
ani, în Hora Unirii, poezie de Vasile Alecsandri, publicată pentru prima dată în 1856, în Steaua Dunării, revista lui Mihail
Kogălniceanu.
Se cântă mereu pe data de 24 ianuarie, când s-au unit Moldova și Țara Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan
Cuza.
Muzica a fost compusă de Alexandru
Flechtenmacher. Deasemenea, compozitorul a compus și alte lucrări pe versurile lui
Alecsandri și anume: Coana Chiriță,
Sfânta zi de libertate ș.a.
Războiul de independență
prilejuiește lui Alecsandri apoteoza literaturii sale ocazionale; după ce, cu Deșteptarea României și Hora Unirii își legase numele de evenimentele din 1848 și
anticipase asupra actului Unirii,
compune acele populare bucăți ca Hora de la Grivița și Odă ostașilor români (Ostașii noștri,
1878), care fac din poet un cântăreț atitrat al neatârnării.
O altă binecunoscută lucrare
patriotică pe versuri de Alecsandri este și Ștefan,
Ștefan Domn cel Mare pentru cor și orchestră semnată de Ion Vidu.
„Latina gintă e regină / Între-ale lumii ginte
mari; / Ea poartă-n frunte-o stea divină / Lucind
prin timpii seculari…”, aceste versuri alecsandriene fac parte din poezia Ginta latină, poezie ce i-a inspirat pe
mai mulți compozitori, inclusiv și pe Mihai Poslușnicu, care scrisese o melodie
pe aceste versuri, armonizată ulterior de maestrul dirijor de cor Valentin
Budilevschi și interpretată de Capela
Corală Moldova. Mult mai devreme, compozitorul italian Filippo Marchetti
avea să compună un imn pe versurile respective. La 19 mai 1878, în orașul
Montpellier din sudul Franței, Societatea
pentru Studiul Limbilor Romanice a organizat un concurs în cadrul căruia au
fost invitați să participe scriitori din toate zonele în care se utilizau limbi
sau dialecte romanice. Vasile Alecsandri a participat cu lucrarea Cântecul
Gintei Latine devenind primul poet român ce a primit un premiu
internațional pentru o creație literară. În cadrul festivității, în absența lui
Vasile Alecsandri, compozitorul italian Filippo Marchetti a recitat imnul
compus pe versurile scrise de poetul român.
Dacă e să continuăm lista creațiilor patriotice, pe 10 mai în 1881, când Carol I a
fost încoronat ca monarh al României, Alecsandri a compus Imnul regal român,
intonat prima dată în 1884, pe muzica lui Eduard Hübsch. Cunoscut şi ca Trăiască Regele, cântecul a fost intonat până în 1947,
când Regele Mihai a fost obligat să abdice. Fiind unul dintre cele mai vechi
cântece patriotice ale românilor, interzis ulterior de cenzura comunistă, ținem
să menționăm și alte detalii ce țin de istoricul acestui imn: în vremea lui Alexandru
Ioan Cuza se declanşaseră reforme importante. Se adoptase chiar şi Imnul Naţional. Melodia a fost selectată
la un concurs în toamna lui 1861. Câştigătorul a fost anunţat în ianuarie 1862:
muzicianul german, Eduard Hubsh, despre care vorbisem. Lucrarea sa - Marşul pentru Întâmpinarea steagului şi a
domnitorului - a devenit primul imn de stat al României. Carol I a fost întâmpinat
la 10 Mai 1866 cu acest Imn. „După
ratificarea Independenţei României de toate Puterile europene, la 10 Mai 1881,
România a fost ridicată la statutul de Regat, adică stat suveran. Poetul Vasile
Alecsandri, un apropiat al reginei Elisabeta, compune versurile, iar Marşul
pentru Întâmpinarea Steagului şi a Domnitorului devine Imnul Regal. La cinci
ani de la moartea lui Eduard Hubsh, tânărul George Enescu include Imnul Regal
în lucrarea sa Poema Română" (din sursa – digi24.ro).
Prin
cosmicitatea universului său poetic, clasicul Alecsandri este, în realitate, un
modern, iar prin tehnica poetică și muzicalitatea diafană a cuvintelor, această
multitudine de poeme patriotice reprezintă tot ce s-a scris la noi mai frumos
înainte de Eminescu.
Compozitorul și
dirijorul român Iacob Mureșianu (1857-1917), fiind
contemporan cu poetul și scriitorul Vasile Alecsandri, a colaborat intens la
crearea mai multor partituri scrise în diferite genuri muzicale. A scris muzică
de teatru, cu precădere vodeviluri, în colaborare cu poetul de la Mircești - Scara Mâței,
Rusaliile, Florin și Florica, Cinel-cinel, Nunta țărănească, Rămășagul. Printre
cele mai inspirate lucrări corale de Mureșianu este și creația Brumărelul. În 1910 compozitorul lansează
opereta Millo director pe un libret de Vasile Alecsandri. Apropo, un
alt compozitor care a apelat la acest libret, scriind muzică de spectacol, a
fost Vladimir Bitchin. Millo, se știe
că, era numele actorului Matei Millo alături de care Vasile Alecsandri a studiat la pensionul
francez din Iași, legându-i o mare prietenie și admirație, pentru care a
scris Chirițele și o mare parte din Cântecele comice.
În creațiile sale din tinerețe se simte preferința sa
pentru genul canțonetelor, cântecelor comice și comediilor muzicale ,
preferință ce, cu timpul, se transformă
în preocupare constantă de-aș vedea textele poetice sau dramatice
însoțite de compoziții muzicale. Alecsandri înțelege just nobila menire a muzicii
ca element artistic mai viabil, mai antrenant din punct de vedere social-educativ,
mai dinamic spre deosebire de creația literară. Această concepție, militantă și
revoluționară, avea să-i fie călăuză pe parcursul întregii sale activități.
Într-o scrisoare către
Constantin Negruzzi, Alecsandri face o expunere menită să justifice cântecele
sale comice drept niște imagini ale societății de-atunci și pe care el le
propune pentru publicare în Convorbiri
literare (spre exemplu piesa Chirița
în provincie).
Comedia cu cântece Piatra din casă de
Vasile Alecsandri, reprezentată la
Teatrul Național din Iași, în beneficiul artiștilor din București (3 Mai 1847) a
fost abordată de compozitorul basarabean Pavel Rusu. Unul din
momentele muzicale cele mai inspirate reprezintă Recitativul și cântecul Zamfirei.
Compozitorul și dirijorul român Achim
Stoia (1910-1973) vine să îmbogățească lista lucrărilor muzicale pe versuri
alecsandriene. Facem trimitere la piesa scrisă în stil popular - Pe sub deal, pe sub pădure.
O faimă solidă se leagă de Pohod na Sybir, un poem viguros semnat de Alecsandri în 1871,
inspirat fiind de tabloul pictorului polonez Artur Grottger, a cărui litografie
se afla în biroul casei de la Mircești. Unul dintre cei mai de seamă promotori
ai şcolii româneşti de compoziție bazate pe transfigurarea folclorului
ţărănesc, compozitorul şi folcloristul Sabin Drăgoi a fost inspirat de această lucrare literară, compunând
pe baza textului respectiv, o creație corală de toată frumusețea.
Poezia Hora de la Plevna semnată de Vasile Alecsandri, deasemenea a
reprezentat o sursă de inspirație pentru muzicieni. Aici ne referim la marele
compozitor, muzicolog și dirijor român Gavriil Musicescu, care realizase,
astfel, o inedită lucrare ce se regăsește și astăzi în repertoriul numeroaselor
capele corale. De menționat faptul că acestui mare pedagog îi aparține și
armonizarea melodiei Moșul și baba pe
versurile contemporanului său Vasile Alecsandri.
1971 este anul
înregistrării la Casa Radio din Chișinău a lucrării corale Rodica, compusă de Ion Popescu pe versuri alecsandriene. Acest
"pastel-idilă" surprinde un tablou, o pictura în cuvinte, în care
este înfățișat un moment din viața de la țară, foarte asemănător cu pictura lui
Nicolae Grigorescu. "Tabloul"
este frumos întâi și întâi prin statuaria firească a personajului central:
"juna voioasă" poartă pe ai săi "umeri albi, rotunjori"
cofița cu apă rece.
Nu
am putea să trecem cu vederea și următoarele lucrări muzicale ale
compozitorilor basarabeni, scrise pe versuri de Vasile Alecsandri, cum ar fi: minunata Mănăstire a Argeșului, capodoperă a
poeziei epice universale. Aici ne referim la splendidele Tablouri epice pentru cor, orchestră, voce folclorică și
declamator Monastirea Argeșului semnate
de Vlad Burlea, premiera absolută a lucrării având loc pe 18 ianuarie 2015 la Sala cu Orgă din Chișinău.
O altă
lucrare muzicală de proporții, semnată pe versuri de Vasile Alecsandri,
aparține compozitorului Ion Aldea-Teodorovici. Este vorba de ciclul de piese Anotimpurile, interpretat de duetul Ion
și Doina Aldea-Teodorovici.
Teodor Zgureanu, corifeul muzicii corale
contemporane din R.Moldova, a îmbogățit deasemenea repertoriul lucrărilor
muzicale pe versuri de Alecsandri. Aici ne referim la monumentala creație La-l Moldovei dulce soare pentru soprană și orchestră simfonică. Una
din interpretările de succes aparține solistei Tatiana Costiuc și Orchestrei
Simfonice Naționale Teleradio-Moldova,
condusă de autorul lucrării în cauză. O altă impresionantă creație semnată de
Teodor Zgureanu pe versurile bardului de la Mircești este și Ciclul din 4 pasteluri (Vin florile,
Dimineața, Flori de nufăr, Iarna) pentru cor și orchestră camerală. Pe
lângă aceste lucrări ce-i aparțin maestrului, se regăsesc și cele dirijate de
dumnealui, în calitatea sa de conducător al Capelei
Corale Moldova, scrise, deasemenea, pe versuri de Vasile Alecsandri: Povestea codrului (muzică Zlata Tcaci)
și Baba și fata (muzică Vitalie
Verhola).
Maestrul
emerit din Republica Moldova, Vasile Condrea deasemenea a compus câteva lucrări
corale pe versurile marelui poet național, aici ne referim la creațiile
interpretate de aceeași capelă corală condusă, de această dată, de Valentin
Budilevschi – Secerișul și Târziu de toamnă, creații ce se regăsesc
în arhiva Radio Moldova.
Iurie Sadovnic a fost unul dintre puținii
cantautori basarabeni care a abordat cu multă dragoste versurile poetului
național Vasile Alecsandri. În această ordine de idei menționam următoarele
lucrari interpretate și semnate de regretatul cantautor: Soro Mărioară, Andrii Popa, Cântec haiducesc, Strunga, Codrul, Toma
Alimoș, Ah mă jur, Cine-i tânăr și voinic.
Alți interpreți
basarabeni ce l-au cântat cu multă duioșie pe Alecsandri sunt Maria Sarabaș și Vlad
Gheorghelaș. Drept exemple muzicale sunt piesele Colo-n vale pe răzoare (aranjament Anatol Vitu) și respectiv, Cuculeț pasăre sură (muzică Nicolae
Dogotaru).
Interpretul instrumentist, aranjorul şi compozitorul Constantin
Baranovschi, membru notoriu al galeriei artiştilor de vază ai orchestrei
populare profesioniste „Folclor”, deasemenea a fost inspirat la scrierea mai
multor lucrări pe versuri de Vasile Alecsandri, aici ne referim la creațiile: Ce ești cucule hain, Tabloul muzical Satule
- grădină dulce, Mândruliț-o de la munte.
Iată că am ajuns
la ultima creație din cadrul acestei colecții de lucrări muzicale scrise pe
versurile marelui poet național Vasile Alecsandri.
În anii 80 ai secolului XX-lea,
Constantin Rusnac, compozitor și profesor universitar din R. Moldova, a fost inspirat
de poezia alecsandriană În pădurea
fermecată, compunând o lucrare cu același titlu, plină de magie, pentru cor
și orchestră simfonică, ce se regăsește în arhiva de aur a postului Radio Moldova.
Cu siguranță că lista respectivă de lucrări
muzicale semnate de compozitorii menționați pe parcursul acestui eseu, dar și
cele culese din folclor de către marele Alecsandri, rămâne a fi ulterior
îmbogățită. Ceea ce aș dori să consemnez la final, sunt, de fapt, gândurile
regretatului nostru etnofolclorist basarabean Tudor Colac, care zicea: “Încă din pragul tinereții, Vasile Alecsandri
a mărturisit deschis concepția sa despre rolul covârșitor al artei în
societate, despre tendința progresistă a lucrărilor sale, despre menirea
binefăcătoare a acestora într-o lume cu concepții social-politice anacronice.
Ba mai mult chiar, el conferă scrierilor sale un rol profund mobilizator...”.
Prin multitudinea de exemple
muzicale prezentate în acest studiu putem afirma, cu certitudine, că acestea și
multe alte concepții, tendințe alecsandriene au fost și continuă să fie valorificate
de către muzicieni în diverse poeme corale, simfonice şi vocal-simfonice,
cantate, oratorii, romanțe, cântece, imnuri, balade etc.
Trăiască, secole la rând,
creația marelui poet național Vasile Alecsandri.
3
septembrie 2021
Adrian Beldiman, muzicolog & compozitor
Comentarii
Trimiteți un comentariu