În anul 2020 sute și mii de evenimente muzicale erau preconizate să aibă loc pe întreg globul pământesc cu ocazia celebrării celor 250 de ani de la nașterea titanului din Bonn – Ludwig van Beethoven. Majoritatea acestor manifestări cultural-artistice au fost anulate din motive de pandemie. Probabil, cele mai multe dintre acestea vor fi transferate în anul 2027, atunci când vom celebra 200 de ani de la moartea acestui mare compozitor german - cea mai importantă personalitate a perioadei de tranziție dintre epoca clasică și cea romantică a muzicii clasice occidentale.
Una dintre cele mai interesante, „moderne“ și mai bizare evenimente ale anului 2020 ar fi trebuit să fie prezentarea Simfoniei a 10-a a lui Beethoven, rod al unei stranii alianțe între muzicieni și informaticieni (creatori ai unei inteligențe artificiale). Inteligența artificială dezvoltată pentru acest proiect urma să completeze părțile care lipsesc în conformitate cu un algoritm pregătit de grupul internațional de oameni de știință, bazându-se pe celelalte lucrări ale lui Beethoven. Aceasta nu este prima încercare de a completa o compoziție neterminată cu ajutorul unui program informatic. Barry Cooper, un compozitor britanic care a reconstituit în 1988 o porţiune din această simfonie şi-a exprimat îndoiala cu privire la finalizarea operei de către o inteligență artificială. În această ordine de idei, “inteligența nu este doar creier, inteligența este și inimă. Fără trepidație interioară, inteligența este mașină de spălat”, spunea muzicologul Ion Gagim. Într-adevăr așa este, mai ales când e vorba de muzică academică, de muzica nepieritoare a epocii clasicismului și romantismului…
Născut în 1949, Barry Cooper a absolvit universitatea din Oxford. Este autorul unui șir de lucrări pentru orgă și cor. Din 1990 este profesor la Universitatea din Manchester. Începând cu anii 80 ai secolului trecut Cooper a studiat intens maculatoarele și caietele de lucru ale lui Ludwig van Beethoven. În urma acestor studii apar în anii 1990-1991 cărțile sale intitulate Beethoven and the Creative Process și respectiv The Beethoven Compendium.
O altă contribuție importantă a muzicologului Barry Cooper constă în studierea celor 35 de sonate pentru pian semnate de Beethoven. Cu toate că cele mai multe ediţii publicate includ doar 32 de sonate, colecţia profesorului de muzică cuprinde alte trei compoziţii scrise de Beethoven la vârsta de 12 ani. Cooper a studiat cele 35 de sonate pentru pian timp de zece ani şi crede că ediţia publicată este cea completă. "Ceea ce am făcut a fost să reproduc ce a scris Beethoven şi ceea ce a vrut să scrie cu mult mai multă acurateţe decât ediţiile precedente. Nu am vrut să omit aceste opere, întrucât sunt compoziţii integrale", a declarat profesorul Cooper.
Lucrarea profesorului Barry Cooper cuprinde trei volume şi un comentariu de 150.000 de cuvinte şi a fost realizată pentru Associated Board of the Royal Schools of Music (ABRSM).
"Noua ediţie a sonatelor pentru pian compuse de Beethoven este un punct de reper pentru istoria muzicii şi a editării. Cercetării minuţioase a profesorului Cooper i se adaugă comentariile sale practice şi deosebit de valoroase în ceea ce priveşte interpretarea", a mărturisit Leslie East, directorul executiv de editare al ABRSM.
Dar să revenim la ultimul strigăt al titanului din Bonn – cea de-a 10-a simfonie neterminată a lui Beethoven. Din schițele și schemele notate de Ludwig van Beethoven, Barry Cooper a reconstituit prima parte a Simfoniei nr. 10, în Mi- bemol major (E flat major), pe care Beethoven nu a mai apucat să o finalizeze, decedând la 57 de ani. Pe lângă prima parte, a mai găsit schițe pentru un Scherzo și pentru mișcările de final, dar el a considerat că acestea nu sunt destul de ample pentru a fi integrate într-o versiune care poate fi interpretată.
Cooper înțelegea foarte bine că „în orice interpretare a muzicii lui Beethoven există un risc major de a deturna opera maestrului“, de aceea lucrul la această partitură, de unificare a schițelor a durat tocmai 5 ani, fiind terminată în 1988.
Partitura acestei simfonii reconstruită de Barry Cooper a fost interpretată pentru prima dată pe 17 octombrie 1988 la un concert organizat de Societatea Filarmonicii Regale din Londra, căreia însuși Beethoven i-a dedicat noua simfonie, care din păcate a rămas neterminată. Acestea au și fost ultimele momente luminoase ale lui Beethoven, care spre sfârșitul vieții suferea de ciroză a ficatului (către finele anului 1826 se vor adăuga și complicațiile pulmonare și circulatorii), și căruia puncțiile făcute în abdomen îi aduceau doar o ușoară alinare. Primind în dar din partea editurii Schot de la Mainz și o scrisoare a Societății filarmonice din Londra, prin care-i făcea cunoscut că i-a trimis 100 de lire sterline ca avans pentru o simfonie (a zecea), Beethoven s-a îndeletnicit până în ultimele zile ale vieții sale cu schițarea acestei creații.
Reconstruirea primei mișcări a Simfoniei a 10-a de către Cooper a fost lansată sub bagheta lui Wyn Morris și a lui Walter Weller. De asemenea, imprimarea lui Wyn Morris din 1988 a fost înregistrată pe un disc care include muzică și prelegere rostită , „Istoria Simfoniei a 10-a de Beethoven”, de Barry Cooper. Apropo, o istorie imaginară despre descoperirea Simfoniei a 10-a a lui Beethoven a fost descrisă de către Sue Latham în nuvela sa „Simfonia casei bântuite” (conform sursei Wikipedia).
La momentul de față sunt câteva versiuni de interpretare a acestei singure părți a simfoniei respective, dar cea mai de succes reprezintă versiunea Orchestrei Filarmonicii din Liverpool, sub conducerea lui Walter Weller. Spre deosebire de alte execuții muzicale, aceasta are un tempou mai dinamic, având ca durată aproximativ 15 minute.
Partitura a fost publicată de Universal Edition din Viena, iar în 2013 a apărut o ediție nouă. De menționat că alte încercări de a închega aceste schițe ale simfoniei neterminate ale lui Beethoven au fost întreprinse de Gerd Prengel și Hideaki Shichida. Curios lucru că Shichida a reconstituit toate 4 părți ale simfoniei. Dar, după părerea mea, versiunea lui Barry Cooper este mai expresivă, mai închegată, mai aproape de stilul beethovenian, accentele tematice dar și cele orchestrale fiind plasate cu mult mai multă iscusință, dându-i un aspect de lucrare dusă la bun sfârșit.
Iată ce spune însuși Barry Cooper despre acest grandios proiect: “Beethoven a început lucrul la cea de-a 10-a simfonie, în timp ce era pe cale să termine cea de-a 9-a sa simfonie (o situație similară s-a întâmplat atunci când lucra la simfoniile 5 și 6). Asupra simfoniei nr. 10 compozitorul muncea sporadic începând cu anul 1822, însă caietele de lucru, care s-au păstrat până în zilele noastre, sunt doar cele ce datează din luna martie 1825. La momentul morții sale (26 martie 1827) doar prima parte a simfoniei era scrisă oarecum detaliat”.
În scrisoarea sa din 18 martie 1827, după cum se spune, Beethoven a cântat niște fragmente din prima parte prietenului său Karl Holz (violonist din Cvartetul Schuppanzigh) a cărui descriere despre ce a auzit se potrivește cu schițele găsite de Cooper: “după o întroducere liniștită în mi bemol major urmează un allegro proeminent și solid în do minor, însă această mișcare cu siguranță era departe de a fi terminată, nemaivorbind despre conținutul ideatic al următoarelor părți ale simfoniei”.
Dintr-o altă sursă, în această ordine de idei, expunem și un fragment din cartea lui V. Korganov -«Бетховен. Биографический этюд»: În anul 1824 Beethoven crează imaginar, în mintea sa, cea de-a 10-a simfonie, una absolut deosebită care urma să unifice idealurile lumii contemporane cu cele ale societăților din secolele trecute. Prietenii compozitorului, printre care și Karl Holz, povesteau că, venind într-o vizită amicală, în primăvara anului 1825, au văzut numeroase schițe, pe baza cărora Beethoven le-a și cântat întreaga simfonie la pian.
Apropo, simfonia nr. 1 de Johannes Brahms este confundată uneori cu Simfonia nr. 10 de Beethoven, așa cum remarca Hans von Bülow. Coencidență sau nu, dar ceea ce au în comun aceste 2 simfonii este apariția secțiunii Allegro, scrisă deasemenea în do minor, în măsura de 6/8.
Schițele celei de-a 10-a simfonii au fost împrăștiate în mai multe caiete de lucru ale lui Beethoven, menționează Barry Cooper. Au fost identificate în acest sens 4 caiete de bază (maculatoare de lucru) dar și câteva file suplimentare la acestea. Compozitorul nu avea obiceiul de a-și pune semnătura pe maculatoarele de lucru, iar în ceea ce privește citirea acestora, doar specialiștii în domeniu - cunoscători ai scrisului de mână a lui Beethoven, puteau face față descifrării acestora. Abia în anii 80 ai secolului XX acestea au fost identificate în mod cert că aparțin marelui compozitor german. Sunt peste 50 de asemenea schițe ale acestei simfonii neterminate. Din păcate acestea apar fragmentar, niciuna nu conține mai mult de 30 de bare de măsură (tacte) de muzică continuă. În ciuda tuturor piedicilor, specialiștilor profesioniști, cunoscători ai metodelor de lucru ale lui Beethoven, le sunt suficiente și aceste date pentru a intui (cel puțin în linii generale) ce avea în gând compozitorul.
Într-o altă ordine de idei Barry Cooper mai menționa: “Aceste schițe conțin materiale foarte bune. Prin urmare, este binevenit să oferim publicului posibilitatea de a fi auzite într-o versiune performantă, parțial completate de către specialiști, decât să stea în arhivele la care au acces doar câțiva specialiști. Adevărata evaluare a acestora se poate face doar în cadrul spectacolelor muzicale, într-un cadru orchestral adecvat”.
“Schițele ne oferă peste 300 de bare de măsură, în timp ce altele 200 de bare restante (din 531) au trebuit să fie adaptate prin diferite mijloace (de exemplu, prin transpunere și secvență) și dezvoltate conform stilului tradițional beethovenian, pe care Barry Cooper le-a ordonat ca să cristalizeze forma acesteia. În linii mari, întregul material tematic de bază aparține lui Beethoven, iar ce ține de armonie și de câteva pasaje de legătură între temele de bază, ce lipseau, acestea au fost scrise cu ajutorul câtorva indicii din schițele ce s-au păstrat peste ani. Întreaga mișcare, așadar, a fost orchestrată utilizând mijloace componistice caracteristice creației simfonice ale lui Beethoven. Rezultatul, evident, nu este exact ceea ce Beethoven ar fi scris și, în anumite locuri, în special, el ar fi fost probabil mult mai creativ și mai original. Versiunea dată s-ar potrivi mai mult perioadei mijlocii a creației beethoveniene decât celei târzii. În pofida tuturor lucrurilor, această partitură reconstruită oferă cel puțin o impresie generală a mișcării pe care a avut-o în gând să o realizeze Beethoven. Prin urmare, este cu siguranță extrem de interesant și curios pentru melomani să știe ce avea de gând să creeze Beethoven în cea de-a 10-a simfonie. În plus, lucrarea dată poate fi apreciată și ca o creație muzicală independentă, dusă la bun sfârșit, ceea ce nicidecum nu am fi putut spune despre schițele fragmentare rămase după moartea compozitorului”, a mai declarat muzicologul și compozitorul Barry Cooper.
Mișcarea adaptată de Cooper constă dintr-un Andante în Mi bemol major, care include un fragment median Allegro în do minor și revenirea în repriză a secțiunii Andante. De menționat că tonalitatea do-minor se sincroniza perfect cu gravitatea și cu densitatea ideatică și muzicală a expresiei sale. Aceasta e utilizată spre exemplu în cele 3 trio-uri de pian, opus 1 (iulie 1795), cele 3 sonate pentru pian, Opus 2 (martie 1796) etc.
Întroducerea în mi-bemol major a Simfoniei nr. 10 are mari tangențe cu partea a III-a Adagio molto e cantabile din Simfonia nr. 9 de Beethoven. Aceeași atmosferă pură și divină. În general, putem spune că partiturile din perioada finală de creație a lui Beethoven au devenit grave și intime. Acest lucru se referă inclusiv și la această simfonie neterminată.
Scrisă într-o formă tripartită Andante - Allegro – Andante, partea I a simfoniei neterminate apare asemeni unei furtuni care se dezlănțuie în toată amploarea sa în partea mediană – Allegro. Este, cum ar fi, furtuna din ziua morții lui Beethoven, ultima din viața titanului din Bonn.
Într-adevăr, în după-amiaza zilei de luni 26 martie 1827, în timp ce afară se dezlănțuise o furtună de primăvară, Beethoven și-a dat ultima suflare. Compozitorul și-a petrecut ultimele luni de viață la pat, mulți prieteni venind să-l viziteze. Și-a semnat și testamentul, prin care îi lăsa totul nepotului său Karl. Pe 23 martie a primit ultima împărtășanie și apoi și-a pierdut cunoștința. Prietenul Anselm Huttenbrenner, care a fost de față, susținea că, în momentul morții, tunase. Autopsia a indicat o deteriorare semnificativă a ficatului, cauza morții fiind ciroza.
Apropo, și în Simfonia a VI-a – partea a IV-a, Beethoven redă dezlănțuirea forțelor naturii. Această mișcare a și fost numită – Intemperie (Furtună), marcată deasemenea în allegro. Cu o măiestrie de nedescris este redat sentimentul, emoția omului în fața amenințării crescânde a furtunii. În cazul Simfoniei nr. 10 neterminate, am putea spune că e vorba de o furtună spirituală, a unui om care își simțea sfârșitul. Este un adio șoptit vieții. Compozitorul de parcă ar face o retrospectivă a sorții sale grele, dar totuși plină de realizări și împliniri.
Faptul că Beethoven s-a confruntat cu mari dificultăți în viață (tatăl - alcoolic notoriu, moartea mamei sale pe când avea doar 17 ani, neîmplinirile sentimentale, moartea fratelui său Kaspar Anton Karl, bătălia juridică privind custodia legală asupra nepotului său Karl precum și tentativa de sinucidere a acestuia, surzenia profundă (începând cu 1818) care făcea imposibilă comunicarea normală etc.) a fost legat de sentimentul de luptă și de biruire a dificultăților pe care le întâmpină muzica sa și care e folosit ca fundament pentru o întreagă mitologie a rolului artistului în societate și a dificultăților creației artistice.
În pofida faptului că părțile extreme ale primei părți din Simfonia nr. 10 de Beethoven sunt construite din același material tematic (structura întregii mișcări fiind A+B+A1), totuși acestea apar într-o alură diferită. Ca și cum e vorba de starea emoțională a sufletului până și după furtună, iar acea furtună e redată în secțiunea allegro (B). Astfel, acest episod al furtunii (dezlănțuite în sufletulul compozitorului) influențează în mod direct aspectul ideatic al reprizei în cauză (A1), același material auzit la începutul simfoniei îl percepem deja cu totul altfel, prin altă prismă de culori, una oarecum apăsătoare, intuind prezența unui mesaj de rămas bun. Putem vorbi așadar, inclusiv și de o dramaturgie pur psihologică – apariția eroului până a i se întâmpla ceva nefast și a eroului ce deja trecuse prin toate necazurile vieții, plină de suferințe, durere și tristețe. Speranțele (A) s-au spulberat cum ar fi în urma furtunii (B), apărând în final (A1) împăcat, mulțumit de toate darurile vieții sale, în pofida tuturor metehnelor sorții prin care trecuse cu brio, fiind mândru de temelia sa spirituală zidită pe stâncă, nu pe nisip. Gândurile compozitorului și-au găsit liniștea și mângâierea (în repriza lucrării), transmițându-ne telepatic, prin muzica sa nepieritoare, acea stare de smerenie și iubire, nedorind parcă să pronunțe acel “adio”, ci doar un “la revedere” și că în orice zi, fie ea însorită ori ploioasă, îl vom putea găsi mereu în creațiile sale, dăruite din tot sufletul, cu multă bucurie și dragoste pentru noi, oamenii prezentului dar și a viitorului.
Opera lui Beethoven va trăi peste generații, vestind forța și puterea morală a omului, triumful umanității și fraternității, dar și impunătoarea năzuință de pace a tuturor oamenilor. Aceasta a fost voința și chemarea artistului care a devenit, fără voia lui, un mare singuratic, voință ce a răsunat pentru prima dată în 1824, în grandioasa Simfonie nr. 9 (Oda bucuriei) și în Missa solemnis, dar și în multe alte capodopere universale ale sale, scrise de la inimă, ca să ajungă din nou la inimi!
Comentarii
Trimiteți un comentariu