“Franz Schubert - compozitorul care si-a prezis moartea prematura în cea mai populara simfonie a sa…”
La 17 decembrie 1865 la Viena are loc premiera post-mortem a unei simfonii care a stat „în sertar” 43 de ani... o viață de om pentru acele timpuri... ba mai mult, autorul acestei simfonii, la fel precum Mozart, Mendelssohn, Chopin ș.a., a avut o viață și mai scurtă... Acest compozitor austriac despre care vom vorbi mai jos era supranumit de către Liszt „cel mai poetic muzician care a trăit vreodată”.
Este vorba de Franz Schubert - unul dintre cei mai mari creatori de muzică ai perioadei de tranziţie dintre clasicism şi romantism.
Ne vom referi, așadar, la Simfonia nr.8 în si minor numită de dirijorul Johann von Herbeck - Simfonia Neterminată, care în anul 2022 va împlini 200 de ani de la scrierea sa. Anume acest dirijor (care a și lansat-o în 1865) a descoperit-o în biblioteca bătrânului Anselm Huttenbrenner, un membru de frunte al Societății Muzicale din Graz, societate care în 1823 i-a acordat lui Schubert o diplomă de onoare. Pentru atenția acordată Schubert le-a oferit singurul exemplar al partiturii orchestrale a Simfoniei nr. 8 scrisă în 2 părți. Probabil că acesta a și fost unul din motivele neinterpretării lucrării la momentul apariției – avea doar 2 părți și era considerată neterminată. Pe atunci o simfonie trebuia să aibă 4 părți, model stabilit de Haydn în ultimile decenii ale secolului al XVIII-lea.
Un alt presupus motiv al neinterpretării sale era faptul că Schubert nu era luat în serios în calitate de simfonist, el era cunoscut la acea vreme drept un compozitor de lieduri.
Fiind primită cu mult entuziasm de către public, partitura celor două mișcări ale simfoniei a fost publicată pentru prima data în 1867.
Iată că au trecut aproape 200 de ani de la scrierea acestei capodopere ale literaturii muzicale universale. În acest articol îmi voi expune propria părere vis-a-vis de această simfonie, pe care o consider de altfel, pe deplin încheiată.
Compozitorul în această simfonie a redat tot ce avea de spus. Acest lucru reiese și din programul ascuns al lucrării, un program dictat de sufletu-i amărât. Tot ce e posibil că însuși compozitorul și-a dat seama de acest lucru ceva mai târziu, deoarece în procesul scrierii acestei creații era “dirijat” de însăși soarta sa, care i-a prezis prin această muzică - moartea prematură, la doar 31 de ani – o viață înjumătățită de om, asemeni acestei simfonii – din doar 2 părți.
Fiecare lucrare muzicală își are destinul său, în cazul dat însăși
soarta a intervenit, chiar și atunci când trebuia să se oprească din scrierea
sa și aici mă refer la faptul că partitura creației a ajuns în forma ei de 2
părți la unul din membrii Societății Muzicale din Graz, unde își aștepta
ceasul îndepărtat al lansării sale. Așadar, soarta practic i-a jucat festa
compozitorului, şoptindu-i: “ajunge, mai departe am eu grijă de soarta milenară
a ei...”. Iar acum să analizăm care este acel program ascuns despre care
vorbeam ceva mai sus.
«Fie voia Ta...»
“Simfonia Neterminată” este cea mai reprezentativă lucrare în care descoperim latura unui alt Schubert – unul intens meditativ asupra părții întunecate a psihicului uman și a relațiilor umane, cu un simț al spiritualității mai accentuat și concepții ale lumii de dincolo.
Această direcție conceptuală, vizionară (ce prevestesc evenimentele viitoare) se va regăsi nu doar la Schubert ci și în creațiile mai multor compozitori, printre care – P.Ceaikovski (în ultima sa simfonie – Patetica, compozitorul decedând 9 zile mai târziu, dupa premieră), J.Brahms (în ultima s-a simfonie cu nr.4), S.Prokofiev (în ultima sa simfonie cu nr. 7, scrisă cu un an înainte de moartea sa) ș.a.
„Simfonia neterminată” însumează durerea și suferințele compozitorului, numeroasele lovituri ale sorții și aici voi deschide paranteze:
- Compozitorul nu a apucat să se bucure în timpul vieții de celebritatea sa, iar în ochii multor dintre contemporanii săi a murit ca o promisiune nerealizată;
- Puține dintre lucrările sale au fost publicate în timpul vieții;
- În timpul ocupației franceze ale Vienei, suferise chinurile traiului sub asediu;
- Pe când avea doar 15 ani, mama lui Schubert a murit;
- În 1812 și-a pierdut vocea, ceea ce a însemnat sfârșitul carierei sale de corist;
- Tatăl lui se temea că Schubert și-ar putea pierde timpul urmând o carieră muzicală nepromițătoare și își dorea ca acesta să aibă o oarecare siguranță financiară. Cu alte cuvinte tatăl său nu credea în calităţile lui de compozitor (cel puțin până a se face relativ cunoscut). Astfel, a fost silit să devină profesor, activând câțiva ani. Această experiență profesorală a fost să fie o barieră între el și impulsul său creator.
- Fiind îndrăgostit de Therese Grob, relația nu a dus la căsătorie (nu este clar dacă nu s-au căsătorit din cauza nesiguranței financiare sau din cauza restricțiilor impuse de legile privind căsătoria promovate de Metternich. Ea s-a căsătorit, până la urmă, cu un alt bărbat).
- Schubert scrisese un ciclu de cântece bazate pe poemele lui Goethe, dar acesta, influențat de Zelter, considera inovațiile în armonie și modulație niște extravaganțe și a înapoiat lucrările cu dispreț, fără a răspunde.
- Schubert era neliniștit cu privire la viitorul său: nu avea un venit sigur și nici casă, locuind pe la prietenii săi, uneori în casa tatălui său.
- Multe din creațiile sale, inclusiv și „Simfonia Neterminată”, au fost subestimate de către criticii conservatori ai timpului său, fiind alteori respinse în a fi interpretate;
- Până în 1822 (anul scrierii „Simfoniei Neterminate”) se făcuseră deja simțite primele semne ale sifilisului, iar, în 1823, Schubert a fost foarte bolnav. Boala lui Schubert îi afecta sistemul nervos și îi altera caracterul, provocându-i stări de iritabilitate și depresie.
Cu siguranță că în următorii (ultimii) 6 ani de viață ai compozitorului, după scrierea Simfoniei nr.8 „Neterminată”, au urmat și alte lovituri ale sorții, dar aici momentan ne vom opri în a le expune, deoarece scopul nostru e de a creiona starea de spirit a compozitorului în momentul scrierii acestei simfonii.
Una din inovațiile acestei simfonii constă în faptul că autorul celei mai enigmatice lucrări instrumentale crează o lume a sa proprie, un dialog între eul său și soarta sa. Este trăsătura de bază a romanticilor secolului XIX, inclusiv și de a proslăvi viața cu toate greutățile sale.
Acum să analizăm temele muzicale din cadrul Simfonei nr. 8 (“Neterminată”) de Fr.Schubert ca să argumentez cum anume am ajuns la ideea că această capodoperă prevestește moartea prematură a compozitorului.
Prima parte – Allegro moderato, în si minor, începe sub formă de sonată, adică sunt 3 compartimente - expoziția, dezvoltarea și repriza. Dacă e să facem o paralelă literară ar fi asemănător cu structura unui roman:
- Expoziție
- intriga și desfășurarea acțiunii
- punctul culminant și deznodământul.
Introducerea Simfoniei reprezintă o temă-leitmotiv care apare pe parcurusl mișcării de 6 ori, după care urmează la sfârștul mișcării coda finală formată din motivele acesteea. Coincidență sau nu, dar anume 6 ani mai avea de trăit Schubert după scrierea acestei simfonii. Această temă introductivă am numit-o “tema sorții” - nucleul ideatic al acestei capodopere – unul sinistru, dramatic și plin de suferințe. Formată doar din 10 sunete, tema prorocește finalul tragic al întregii simfonii. Diapazonul grav al acesteia, interpretată de contrabași si violoncele, relevă durerea profundă a sorții compozitorului. Te i-au fiorii ascultând această întroducere – este soarta care-l urmărește pe compozitor și îl pândește din întuneric. Este soarta care îi pregătește geniului cele mai grele încercări.
Cât de tare s-ar strădui compozitorul să evite necazurile apărute în viața sa, prin luptele din adâncul sufletului său, oricum ele îi sunt predestinate și se vor produce mai devreme sau mai târziu.
Fără ca să-și dea seama, compozitorul a așternut pe hârtie scurta sa viață de doar 31 de ani, la fel de scurtă precum e și simfonia în cauză.
După ce tema sorții și-a arătat colții urmează o altă temă muzicală – interpretată de oboi și clarinet, pe care am numit-o “tema eroului central”. Prin ea vorbește însuși Franz Schubert despre durerea și singurătatea sa, despre sărăcia și ghinionul său în viată, inclusiv și cele ce țin de sănătatea sa. Pe fundalul acestei teme muzicale răsună anxios orchestra, creionând aceeași stare de frământare și încordare psihologică ca și în primele măsuri ale binecunoscutei simfonii nr. 40 de W.A.Mozart. Acestea sunt neliniștile și fricile cu care luptă eroul nostru zi de zi.
In această melodie singuratică simțim dorința nemărginită a compozitorului de a-și schimba soarta plină de greutăți și neînțelegeri, căutând acea speranță a zilelor senine și de beatitudine descrise de altfel în următoarea temă muzicală pe care am numit-o “tema speranțelor” scrisă în ritm de vals.
Această temă a speranțelor la un viitor mai frumos, mai luminos, plin de dragoste și liniște sufletească este brusc întreruptă de loviturile sorții care bat la ușă, asemeni celor din celebra Simfonie cu nr. 5 semnată de L. van Beethoven, compozitor ce de altfel l-a venerat. După o mică furtună tema speranțelor revine la fel de gingașă și duioasă, valsând în culorile spirituale ale primăverii.
Odată cu cea de-a 2-a apariție a temei sorții (temei introductive) începe al 2-lea compartiment al părții I – dezvoltarea. Toate temele și motivele expoziției sunt redate la o intensitate și mai mare în cadrul acestei tratări ale formei de sonată.
Înainte de tema propriu-zisă a sorții se fac însă auzite loviturile puternice ale destinului (acestea apar atât la hotarele dintre teme/secțiuni cât și în interiorul acestora – sunt lovituri pe alocuri neașteptate, loviturile destinului lui Franz Schubert. Acestea le-am putea cataloga drept un apendice al temei sorții, care vin să-l distrugă pas cu pas pe compozitor.
Din primele măsuri ale dezvoltării, având o umbră a unui început de marș funebru la alămuri (ce se va dezvolta pe parcurs), eroul nostru începe să conștientizeze că: “zarurile au fost aruncate...”. Cu toate că avea o presimțire a unui sfârșit tragic compozitorul continuă să lupte de unul singur străduindu-se să înlăture pe cat posibil greutățile vieții sale, redate exhaustiv în această simfonie. Respectiv, tema speranțelor răsună și mai palid.
Apariția ulterioară în secțiunea dezvoltării a ecourilor marșului funebru, se face și mai auzită, motivele fiind de această dată prezentate în augumentare, ca și tema sorții de altfel. Acestea vin să împăienginească gândurile compozitorului și îl predispun la un sfârșit iminent. De această dată tema sorții apare în toată forța și plenitudinea sa, amenințându-l parcă pe compozitor - «tu, nu mai poti face nimic, viața și soarta ta sunt în mâinile mele». Amenințătoarele lovituri la timpani ale destinului s-au contopit cu tema sorții. Acest moment crucial reprezintă și începutul reprizei, a ultimului compartiment al părții I din simfonie.
Repriza reprezintă punctul culminant al tragismului în care se află compozitorul. Din tema speranțelor s-a ales praf, fiind interpretată si mai timid, cu nuanțe șterse. Această temă muzicală parcă ar vrea să îmblânzească soarta (tema sorții), dar orice încercare a sa este predestinată eșecului. De fiecare data intervin loviturile destinului – ca o forță de nezdruncinat, care-și dictează regulile sale de joc.
Anume tema sorții acaparează și secțiunea de încheiere a părții întâi – numită codă. Aici are loc și deznodământul propriu-zis al simfoniei - compozitorul își acceptă soarta cu tot tragismul său - al morții sale premature. Acest lucru este prezentat prin acel solo la oboi (pe alocuri dublat de clarinet) – care după cum spuneam îl reprezintă pe însuși compozitor. El cântă pentru prima și ultima dată (!!!) motive din tema sorții, spunându-și în gând: «fie voia Ta...».
“Descrescând în scurgerea orelor”
A doua mișcare Andante con moto, în Mi major este în formă de sonată fără o repriză bine definită, cu o codă dramatică, elegiacă, extinsă, care ar putea fi caracterizată ca fiind o secțiune finală ce înlocuiește repriza propriu-zisă.
Compozitorul, așadar oscilează din nou între două teme divergente – prima temă am numit-o tema mântuirii, iar a doua temă muzicală – aceeași temă a eroului central (ce-l reprezintă pe însuși compozitor). In mișcarea a 2-a are loc așadar transformarea în oglindă a materialului tematic din prima parte a simfoniei. Este o dramaturgie simfonică absolut inovatoare.
Aceste 2 teme reprezintă continuitatea temelor din prima parte a simfoniei, tema speranțelor s-a transfigurat în tema mântuirii, a izbăvirii sufletului de durere, cunoscând în final liniștea și siguranța în Divinitate. Speranțele cum ar fi s-au spulberat, compozitorul s-a împăcat cu soarta și o primește așa cum este ea, trecând cu capul sus prin toate greutățile vieții, căutând mântuirea.
Ce ține de tema eroului central (solo la oboi ajutat de clarinet)– aceasta își continuă drumul și în partea a 2-a a simfoniei, apărând în nuanțe noi, dar în esență având același caracter, aceeași stare psihologică, ba mai mult, eroul nostru fiind deja într-o stare și mai precară, bolnăvicioasă, înfrânt de soarta vieții, slăbit psihologic și moral.
Compozitorul (reprezentat de caracterul și culoarea timbrală a oboiului), nemaiavând forțe, este ajutat într-o oarecare măsură să-și urmeze soarta de puținii oameni apropiați (descriși de partiția solo a clarinetului – care interpretează destul de frecvent o parte din tema eroului nostru). Este o temă vizionară ce ar descrie ultimele zile din viața compozitorului Franz Schubert – atunci când și-ar fi dat ultima suflare în apartamentul fratelui său, Ferdinand.
Dacă e să facem o paralelă din punct de vedere instrumental al acestei pagini negre din viața compozitorului, este ceva de domeniul fantasticului. În mișcarea a II-a a simfoniei este codificat un mesaj-premoniție ce descrie moartea prematură a compozitorului. Chiar și aceste 2 instrumente muzicale care interpretează tema eroului central – acestea fac parte din aceeași familie de instrumente de suflat (asemeni fraților Schubert – Ferdinand și Franz), în orchestră fiind poziționați cot la cot (alături), ambele având un ADN sonor foarte asemănător. Clarinetul așadar, este mereu alături de fratele său – oboiul, ajutându-l în clipele grele... ceea ce s-a întâmplat și în viață (peste 6 ani) - Ferdinand urma să-l ajute pe fratele său, Franz în ultimele clipe ale vieții sale în care compozitorul pas cu pas urma să se îndepărteze de viața pământească.
Mesajul de rămas bun, de adio al compozitorului îl regăsim în ultimul solo la oboi din finalul părții a II-a a simfoniei. În această melodie desăvârșită, Schubert, care până la lacrimi iubea viața, își revarsă sufletul, un suflet cuprins de părere de rău, de întrebări fără răspunsuri: “De ce soarta e nedreaptă cu mine?”…
Acest solo la oboi reprezintă unul din momentele cele mai dificile din punct de vedere interpretativ, deoarece este executat practic dintr-o răsuflare, irosind ultimele picături de viață parcă, o ultimă suflare a compozitorului ajuns la ceasul al doisprezecelea.
În coda finală sufletul compozitorului se înalță la ceruri, împăcat și dornic de odihnă spirituală, de liniște sufletească, de lumina divină. Compozitorul nu mai are puteri să îndure greutățile sorții pământești, fiind în căutarea unui nou început, a unei noi vieți în eternitatea universului infinit.
În coda finală îngerii îi aduc lumina, liniștea sufletească, pacea și mântuirea divină pe care și-o dorea atât de mult. Chiar și tonalitățile în care sunt scrise cele 2 părți ale simfoniei relevă o înălțare spre ceruri – din si minor în mi major… De la întuneric (minor) spre lumină (major).
Ce ține de repriza celei de-a 2-a părți a simfoniei (care ar fi trebuit să fie înainte de codă), aceasta face câteva încercări de a-l provoca pe compozitor la o eventuala luptă, dar fără a avea vreo izbândă, renunță a mai apărea. Astfel, nu forma muzicală ci programul ideatic al lucrării conturează structura simfoniei. Iar acest program tainic reprezintă testamentul dramatic al sorții marelui compozitor austriac Franz Schubert. Un testament care urmează să se producă ulterior, în ultimii 6 ani de viață ai compozitorului. Astfel, dramaturgia întregii simfonii este și ea în descreștere din punct de vedere al forței vitale, “descrescând în scurgerea orelor”. Într-un final aș numi aceasta simfonie – “Simfonia patimilor lui Schubert…”.
E p i l o g
După scrierea acestei simfonii (1822) unice în literatura muzicală
universală au urmat alte lovituri ale sorții lui Franz Schubert, codificate de
altfel în această simfonie vizionară și anume:
- dificultățile financiare l-au silit pe Schubert să vândă drepturile de publicare ale opusurilor 1-7, 12-14 către Cappi & Diabelli, ulterior bănuind că aceștia nu fuseseră corecți față de el;
- Opera Fierabras a fost condamnată din start la eșec, în pofida calității indiscutabile a muzicii;
- Spectacolul Rosamunde a fost un eșec și s-a jucat doar de două ori, în decembrie 1823;
- A fost respins în 1826 atunci când și-a depus candidatura pentru funcția de dirijor adjunct al Capelei Curții Imperiale;
- Începând din 1827, neliniștea sa s-a accentuat, devenind obsedat de moarte după ce toate simptomele bolii venerice se accentuaseră;
- Presa nu a acordat atenție singurului concert cu propriile sale compoziții organizat și dirijat de Schubert la 26 martie 1828. Publicul însă a fost fascinat.
- In 1828 compune Marea Simfonie in Do major (nr.9) pentru Gesellschaft der Musikfreunde, dar lucrarea a fost considerată prea dificilă și nu a mai fost interpretată în timpul vieții sale;
- În noiembrie 1828 se îmbolnăvește de tifos abdominal (febră tifoidă), care la și distrus într-un final.
“Desconsiderat, în general, de contemporani, multe din lucrări rămânând nerecunoscute, a fost într-un fel victima propriului caracter, a originilor sale modeste și a unei mari lipse de șansă. Geniul său muzical s-a manifestat ca o cometă, dar nu i-a adus nici un avantaj în societate; în afară de a fi profesor în școală, încercările sale de a obține o funcție au eșuat, iar Schubert a depins toată viața de câștigurile limitate aduse de compozițiile sale. Această lipsă de adaptare la circumstanțele exterioare, renunțarea resemnată la orice recunoaștere publică sau la ideea de a avea propria casă, detașarea de o existență în care o femeie ar fi putut juca un rol determinant pot fi explicate prin prisma personalității frământate, melancolice a compozitorului, sfâșiat între condiția de artist liber și cea de burghez. Nu a fost atras niciodată de viața mondenă din Viena; Schubert nu s-a simțit niciodată în largul lui între aristocrați, nici măcar atunci când saloanele acestora au început să își deschidă ușile pentru el” („Mari compozitori – Franz Schubert”, Sonia Alonso-Martinez, editura Litera, 2011).
Imi adresez acum câteva întrebări: de ce societatea, dar și cei apropiați nu observă oamenii de geniu în timpul vietii lor? De ce sunt trecuti cu vederea? De ce ei nu au încredere în talentul lor? De ce acești mari muzicieni trebuie mereu să lupte cu "morile de vânt"? De ce titanii artei se nasc de cele mai multe ori în familii care nu îi susțin, nu îi înțeleg valoarea? Oare dacă ar fi totul invers nu s-ar naște asemenea capodopere cum este și "Simfonia Neterminată" a lui Franz Schubert?
Sunt întrebări retorice. Putem răspunde la acestea doar evaziv...
iulie 08, 2020
Comentarii
Trimiteți un comentariu